lucian wrote: Supunerea celulelor ciliate (senzoriale) restante ale unui hipoacuzic unui bombardament de sunete nefiltrate, amplificate de-a valma de o proteza analogica, ma duce cu gandul la comparatia clasica a numararii firelor de par cu manusa de box; sau a udarii unui ghiveci de flori cu cisterna de stropit strada.
Cine ţi-a spus ţie că un aparat auditiv analogic amplică sunetele "de-a valma" şi "bombardează celulele ciliate cu sunete nefiltrate"?
1. Sunetele naturale chiar sunt "de-a valma". O vocală, de exemplu "u", e un sunet cu o anumită lărgime de bandă, centrată pe 600 Hz, să zicem. Dar nu poţi asculta numai frecvenţa de 600 Hz, asculţi de fapt o bandă între 300 şi 750 Hz (valori orientative, dar le pot căuta şi pe cele exacte, cu un pic de efort). O altă vocală "i", conţine acelaşi sunet de bază (numit formant) ca şi "u", dar mai conţine şi componente de frecvenţă mai mare. Dacă un pacient nu aude frecvenţe mai sus de 750 Hz, el va fi incapabil să distingă "u" de "i", chiar dacă îl protezezi cu 7 aparate digitale.
2. Valorile de referinţă pentru audiogramă sunt suficiente, atât ca frecvenţă, cât şi ca interval (pas) de amplitudine. Dacă ai efectua determinări la 420 Hz, ele s-ar înscrie pe aceeaşi linie care uneşte 250 Hz şi 500 Hz. (valorile de frecvenţă consacrate). Nu se întâlnesc situaţii când la 250 Hz să fie -35 dB, la 500 Hz să fie -50 dB, iar între ele, la 420 Hz, să fie - 100 dB sau -15 dB. Deci nu ai nevoie de aparate care să separe zona dintre 250 şi 500 Hz în trei benzi şi să le poată eventual prelucra extrem de diferit. Nici măcar pentru persoanele
fără deficienţe auditive, egalizoarele grafice nu conţin valori intermediare între 250 şi 500 Hz, pentru că astfel de valori nu sunt necesare nici pentru cea mai pretenţioasă ureche de muzician. De aceea, reglarea frecvenţelor joase, medii şi înalte e suficientă. Aparatele digitale nu fac ceea ce crezi tu că fac.
3. Sunetul natural este analogic. Dacă tot ai folosit comparaţia cu firele de iarbă, pot să-ţi spun că sunetul e mai degrabă ca un fel de aluat, care în funcţie de vâscozitate, poate curge prin găuri mai mari sau mai mici. (gândeşte-te la diferenţa între un aluat de cozonac şi unul de clătite). Comparaţia cu firele de iarbă n-are nici o acoperire în practică. Nu e nimic de numărat, iar dacă noi folosim cu succes prelucrarea digitală (CD-player-ul) o facem cu un consum "înspăimântător" de resurse, ca şi cum am umple o tavă de cozonac cu linguriţa şi am mai şi număra câte punem.
lucian wrote: Oameni buni, e ca si cum v-ati uraca intr-o masina despre al carei sofer stiti SIGUR ca este beat. Mai devreme sau mai tarziu, ceea ce boala care a declansat hipoacuzia nu a reusit sa faca, va desavarsi proteza analogica: celulele ciliate neafectate vor suferi modificari ireversibile!
4. Nici comparaţia asta nu are nici o acoperire. Sunetul natural e analogic, iar sistemul auditiv al mamiferelor s-a dezvoltat în milioane de ani, bazat tot pe procese analogice: oscilaţia timpanului e continuă, deci analogică. Deplasările lanţului osicular din urechea medie sunt continue, deci tot analogice. Faptul că noi preferăm prelucrarea digitală are doar raţiuni tehnice, iar asta ne face să convertim sunetul analogic captat de microfon şi transformat în semnal electric
tot analogic în nişte impulsuri discrete (separate). Prelucrăm digital aceste impulsuri, cu avantajele strict tehnice ale prelucrării digitale - în special faptul că nu se adaugă zgomot, indiferent cât de multe prelucrări s-ar efectua asupra acestor impulsuri - după care convertim aceste impulsuri din nou în semnal analogic şi-l livrăm în urechea pacientului. Care ureche îl procesează mai departe tot analogic.
5. Celulele ciliate se distrug în continuare datorită faptului că sunt agresate cu sunete mai puternice decât ar trebui. Asta se întâmplă şi la adolescenţii care ascultă prea mult timp muzică în căşti. Dar asta e însăşi ideea de bază a oricărui aparat auditiv: să amplifice sunetele peste nivelul normal, cât să poată fi auzite de pacientul cu deficienţe. Şi asta distruge mai repede celulele ciliate rămase, chiar la un aparat reglat perfect. Sigur că un sunet
prea puternic le distruge
mult mai repede, dar asta nu mai are legătură cu faptul că aparatul e digital sau analogic. Iar compresie au şi aparatele analogice. În plus, multe dintre aparatele analogice din ultimii 20-25 de ani conţin circuite DSP care realizează diverse prelucrări digitale ale sunetului (amplificatoarele K-AMP sunt un bun exemplu, dar nici pe departe singurul).
6. Concluzie: chiar dacă CD-player-ul e digital şi placa de sunet a PC-ului e tot digitală, sunetul care iese din boxe e
întotdeauna analogic. Faptul că un aparat auditiv e digital sau analogic ţine de "bucătăria internă" a producătorului, exact cum spune
Keo. Restul e marketing. Iar faptul că audiologii şi medicii ORL promovează aparatele digitale, asta are legătură cu faptul că sunt mai scumpe. Ceea ce e tot marketing.
) ar putea realiza orice algoritm de procesare a sunetului. La urma urmei, nu poate fi necesară o procesare a sunetului mai complicată decât aceea utilizată la crearea unui fişier audio .mp3, pe care orice utilizator de PC îl ascultă astăzi (şi îl şi poate crea, dacă îşi propune). Un fişier .mp3 reprezintă o cale excelentă de eliminare a zgomotului: la crearea lui, între 87-90% (!) dintre eşantioanele iniţiale din compoziţia sunetului sunt aruncate, ca rezultat al identificării lor drept "inaudibile" pentru viitorul ascultător. 
